Căpitan de cursă scurtă

Am nu o senzaţie, ci o certitudine: nu mai este cazul a vorbi despre turul doi de scrutin pentru că aici jocurile sînt deja făcute. Nu pentru că PSD-ul a bătut palma cu PNL-ul şi cu UDMR-ul, pentru că nu este neapărat necesar ca ceea ce stabilesc ştabii de partid să facă şi trupeţii. Adică cetăţenii alegători. Spun asta pentru că suita protocoalelor de colaborare vine într-un asemenea vîrtej încît a indus deja ideea victoriei anti-Băsescu. Şi de aici efectele: cei care l-ar mai fi susţinut simt că nu mai are rost, că barca s-a scufundat deja şi atunci nu mai fac efortul de a se mai duce spre secţiile de votare. Mai mult, lucrurile încep a se tulbura şi la nivel de echipaje politice. Corabia începînd a avea găuri cît mai mari şi la babord şi la tribord, şobolanii înghit cît pot de mult pe ultima sută de metri după care părăsesc vasul în căutarea unei alte flotile ce se anunţă din ce în ce mai doldora de saci cu grăunţe. Şobolanii nu pier niciodată, ei doar schimbă barca.
Acesta este peisajul pe care se proiectează un alt fel de Băsescu. El nu mai este căpitanul de cursă lungă de pe petrolierul „Biruinţa”. Mai mult, realizează deja că între biruinţa – ca substantiv comun – şi semnificaţia acestuia distanţa se face din ce în ce mai mare. Cel puţin pentru el. În numai cîteva zile, Traian Băsescu a devenit un individ izolat. Nu l-au izolat d-alde Hrebenciuc, Orban ori Marko Bela, ci chiar paparudele pe care le-a promovat cu sîrg. Este suficient a te uita pe harta electorală unde, cu stridenţă, acest adevăr iese la iveală: judeţul Buzău, judeţul Elenei Udrea, este roşu, nu portocaliu. Hunedoara, municipiu condus de dl. Ridzi, soţul pupatei ex-ministrese, este tot roşu. Doljul lui Berceanu este cît se poate de roşu şi nu portocaliu. Despre Neamţul lui Pinalti nici nu mai are rost a vorbi. Or, în acest context, Băsescu izolat de proprii lui piţiflenderi, izolat de cei cinci ani în care a dovedit că nu ştie în ruptul capului a sta pe un alt fel de punte de comandă, se dovedeşte a fi exact ceea ce este: un căpitan de cursă scurtă.

De la Goya la Băsescu

În urmă cu vreo două sute de ani, pictorul spaniol Francisco Goya o trîntea: „somnul raţiunii naşte monştri”. Două secole mai tîrziu avea să vină, pe cheiuri dîmboviţene, o parafrază al naibii de adevărată: somnul naţiunii naşte monştri. Iar naţiunea română este într-o profundă stare de somnolenţă. După 50 de ani de hibernare – stare prescrisă de don’ doctor, pentru o viaţă sănătoasă, adică de dr. Petru Groza – credeam, speram, că, în conformitate cu ceea ce avea să ne devină imn naţional, ne vom deştepta. Eroare, cel puţin la scară socială generală. Le dormim în continuare, le dormim adînc, care în cizme, care la birou, care în pat, care la bodegă, care prin comite şi comiţii. Şi, din 1990 încoace, somnul naţiunii a fătat, pe bandă rulantă monştri şi monstruozităţi. Primele „născări” semnificative s-au înfipt, cum era şi firesc pentru pedigriul lor, la conducerea ţării. Şi au reuşit să conserve, sub farduri ieftine şi urît mirositoare, centralismul democratic. Adică acea formă de conducere în care poporul român conduce, ia decizii, mănîncă bine şi trăieşte bine, dar numai prin reprezentanţii lui. De data asta aleşi de o naţiune care le doarme zdravăn. Aşa am reuşit să ne pricopsim cu un Iliescu a la long, aşa ne-am trezit pe cap cu un Băsescu. Ambii, generaţi de reţeta de trai sănătos prescrisă, în fond, de don’ doctor. Dr. Petru Groza. Evident, românii le-au soilit, în tot acest timp, sănătos. Ce a născut somnul lor s-a văzut şi se vede, pentru că nu e vorba doar de cei doi mai sus numiţi ci şi de tot ce au generat ei, toţii cozmâncii, hrebenciucii, agatonii, vanghelii, bocii, videnii, pogii şi mai ştiu eu care. Că un rău nu vine niciodată de unul singur.
Desigur, a mai existat, între timp şi un Constantinescu. Un Constantinescu pe care nu îl mai contabilizez, dat fiind faptul că a fost un patetic accident în starea de somn a naţiunii. Un fel de vis din categoria „bă, parcă am visat ceva azi-noapte, dar nu-mi mai aduc aminte ce”. Altfel însă, le dormim ţapăn. Şi, dacă ar fi să mă iau după sondajele publicate în ritm de cufureală, nici de data asta nu părem a ne trezi. Nici la realitate, nici din somn. Aşa că avem toate şansele ca, în somnambulsimul nostru, să ne alegem iarăşi cu subproduse ale sistemului totalitar. Un sistem pe care îl înjurăm la unison, dar îl perpetuăm cu sîrg şi tenacitate. Noapte bună, România şi nu uita de Goya!

O ţară ruptă-n fund

Spunea, la Craiova, Traian Băsescu că lasă, la sfîrşit de mandat, o ţară mai mare cu nu ştiu cîte mii de kilometri pătraţi, suprafaţă găsibilă în Marea Neagră. Măreaţă realizare. Mai cu seamă că, pe fond, acea parte de platou continental nu înseamnă nimic mai mult decît visul românului de a cîştiga la loterie marele pot, chiar dacă nu joacă. Asta apropo de ce grozavi am fi dacă s-ar găsi acolo cîndva petrol şi gaze. În realitate, la sfîrşit de mandat, Traian Băsescu lasă o ţară ruptă-n fund. Spoliată. Cu un popor dominat de şomeri şi pensionari. Şi nu numai cu o visterie goală, ci şi cu un viitor amanetat pe mulţi ani. Bunul gospodar portocaliu – respectiv guvernul Băsescu-Boc – a ruinat gospodăria numită România. Dincolo de încercările patetice ale preşedintelui în exerciţiu de a prezenta eşecul drept reuşită – vezi faimoasa creştere a producţiei agricole cu un procent în 2009 faţă de 2008 (chiar dacă uită că 2009 a fost un an climatelic normal, în timp ce 2008 a fost unul lovit de o secetă năpraznică) – adevărul este incontestabil: 120.000 de întreprinderi mici şi mijlocii falimentate, o rată a şomajului dublată, o datorie externă de 70 miliarde de euro, plus una către băncile din România necuantificabilă în realitate. Guvernul Băsescu-Boc nu a fost capabil să facă economia României să producă plus-valoare, să producă avuţie naţională, să producă PIB. Nu a fost capabil nici măcar să o lase să producă la nivelul anului precedent. Nu criza este vinovată, ci sistemul implementat de cei doi şi ciracii lor. Cuantumul împrumuturilor de pe piaţa internă de capital – unică realizare într-adevăr de proporţii a guvernului Băsescu-Boc – reprezintă, la ora actuală, o imensă povară publică. Numai costul acestor împrumuturi la băncile interne a ajuns la 1,5% din PIB. Şi asta a spus-o chiar marele Pogea. Asta înseamnă că noi, contribuabilii, trebuie să scoatem din buzunare, numai pentru dobânzile acestor credite, 1,73 miliarde de euro. Adică echivalentul a 12 milioane de pensii medii. Şi de aici este suficient doar un banal calcul. Dacă la actualii cinci milioane de pensionari (aproape) mai adăugăm costurile creditelor guvernamentale interne, luate pentru pensii, salarii, cheltuieli publice, adică echivalentul a alte 12 milioane de pensii, rezultă că România ar fi putut plăti 17 milioane de oameni fără ca aceştia să mai facă ceva. În realitate, creditele interne, adăugate celor 70 miliarde de euro credite externe nu au ajuns nici la cetăţeni sub formă de ”primă de român”, nici la dezvoltare, adică la investiţii care să producă locuri de muncă, plus-valoare, avuţie naţională. Unde au ajuns aceşti bani numai bunul Dumnezeu ştie. Şi poate nici El, ci doar Băsescu şi Boc. Plus pleiada de pogi, videni, fluturi şi alţi îndolofăniţi asemeni lor. Cei care lasă moştenire o Românie sărăcită. Ruinată. Ruptă-n fund.

Gripa electorală

Întîmplată în urmă cu vreo trei ani şi jumătate, gripa aviară – the aviara grip, vorba prim-ministrului demis şi interimar – a rămas o mare enigmă. O isterizare în masă a dus la uciderea a sute de mii de galinacee şi la punerea pe butuci, pe lungi perioade de timp, a principalelor ferme de profil din preajma marilor aglomeraţii urbane. Desigur, este o simplă coincidenţă faptul că prefecturile erau portocalii (la Braşov prefect era Aurelian Danu) şi că a fost un moment benefic pentru importatorii de carne de pasăre. Cert este că peste poveste s-a aşezat o suspectă tăcere şi nici pînă azi nu se ştiie cît a fost aviară, cît a fost isterie voit indusă în mase şi cît pură afacere. Atît pentru importatorii care trebuie, cît şi pentru cei care, pe bani grei de la buget, au mimat dezinfecţiile de pe şosele patriei.
Acum, într-un moment tensionat al jocurilor electorale, în România explodează o nouă isterie de tip gripal. Nu mai este aviară, este porcină. Sau, elevat zis, AH1N1. Epidemia de isterie explodează la ţanc. Adică într-un moment delicat pentru preşedintele în exerciţiu, taman cînd societatea civilă a României se dumireşte că faimosul referndum pentru „reformarea statului român” este, în realitate, un bluf jenant, menit a manipula votul din 22 noiembrie. Şi cînd începe a acţiona în consecinţă. Gripa porcină, sub forma ei isterizantă, apare exact cînd rachetele sol-sol (opoziţie democratică – Băsescu) încep să explodeze una după alta. A se vedea afacerea Morar şi punerea pe tapet a legăturii Morar-Băsescu-Flota. Isterizanta porcină apare taman la timp, în momentul în care, erodat de societatea civilă, dar şi de contracandidaţii săi Geoană şi Antonescu, Traian Băsescu începe să piardă teren masiv şi, în premieră, cedează şefia plutonului aflat în cursa pentru Cotroceni.
Ca şi în cazul aviarei, porcina vine la momentul oportun pentru a fixa o nouă agendă a atenţiei publice. Panica lansată – în România ar putea muri 20.000 de oameni de porcină – lasă în umbră interesul pentru discursul electoral. Desigur, sîntem nepregătiţi pentru pandemie. Dar vina aparţine politicienilor, parlamentarilor şi, evident, fostului ministru al sănătăţii, social-democratul Bazac. În plus, de ce să se vorbească despre ilegalitatea alegerilor din 22 noiembrie (suprapunerea cu un referendum, adică exact ceea ce U.E. recomandă a NU se face), cînd se poate vorbi despre cei 20.000 de români care vor muri de porcină? Şi de ce să nu aibă alegătorii români subiect de meditaţie – gripa şi lipsa vaccinului – în loc de a înţelege că preşedintele în exerciţiu nu are argumente pentru a cere un nou mandat şi atunci recurge la diversiunea cu referendumul? Totul evident, brodat pe gripa devenită fundamental electorală.